Povestea unui sentiment

13:49

A fost o dată ca niciodată un sentiment. Erau vremuri când era la mare căutare şi nu avea timp de odihnă, dar nu se plângea. Trecea pe la toţi oamenii şi le punea în suflet cantităţi atât de mari că ai fi zis că nu o să se sfârşească niciodată acele vremuri bune. Ei se bucurau şi au trăit cu acest sentiment alături mii şi mii de ani.

Dar timpul a trecut, oamenii s-au schimbat, şi acum acest sentiment zace uitat și prăfuit, ca o carte veche de care nimănui nu îi mai pasă. În trecut se hrănea cu fericirea oamenilor şi asta îl făcea puternic şi brav, simţea că poate face ORICE. Dar cu aceste vremuri noi, în care oamenii aleargă numai după începuturi, el a fost din ce în ce mai puțin folosit, și apoi...l-au uitat. E singur de atâta vreme că dacă îl întrebi nu mai știe să îți spună dacă afară plouă pentru că e toamnă sau doar plouă. În singurătate a pierdut noțiunea timpului și anii care se duc nu mai înseamnă mare lucru.

Chipul i s-a schimbat, e palid şi are privirea tristă. Vede cum alte sentimente i-au luat locul şi nu are putere să se lupte cu Ura, Nepăsarea sau Teama. Le vede cum prosperă şi se simte neputincios. E răvăşit de dor, căci fără un loc în inima oamenilor el nu are niciun rost. Şi nu vrea să dispară. Are miliarde şi triliarde de amintiri, de la începuturile omenirii și până de curând. Bărbaţi care şi-au pus viaţa în pericol pentru sărutări pe furiş, cereri în căsătorie, cine la lumina lumânărilor, îmbrăţişări sub stele, mângâieri care au făcut timpul să stea în loc, poezii şi scrisori care au topit inimile iubiților.

Da! Nu vrea să moară! Îşi târăşte trupul către oglinda din salonul care odată era luminos şi miroasea doar a fericire. Respiră greu sau oftează? Nu îţi poţi da seama. Are trupul numai oase şi tenul atât de zbârcit că îl doare. "Nu vreau sa mor!! Nu vreau să mor!!!" urlă cu vocea răguşită, şi apoi izbucneşte în plâns. Nu mai are nici forţă, cade pe covorul prăfuit şi ros de molii. Se simte atât de neputincios că nu poate decât să mai plângă, şi asta face, în hohote. Plânge de durere, de cum era odată, şi mai ales plânge de mila oamenilor. Ce se va alege de ei dacă el moare acum? Ce se va alege de marile iubiri? Nu vor mai fi niciodată la fel şi apoi vor înceta de tot.

După o vreme oboseşte şi adoarme zgribulit pe covorul umed de la atâta plâns. Cel puţin aşa crede el, că a adormit. Pentru că s-a refugiat ani de zile în vise, ca să nu mai vadă ce ravagii fac celelate sentimente. Numai că inima nu a mai avut putere să bată și s-a stins. Dar nu de tot.

A renăscut în propriul vis și acum e din nou acel sentiment frumos și brav. Se ridică de pe covor și se privește iar în oglindă. Tenul i s-a luminat, obrajii i s-au umplut de viață, are mintea limpede și e pregătit de luptă. Toată durerea a dispărut și brusc îi apare în colțul gurii un zâmbet ștrengar. Și-a adus aminte că atunci când au fost creați oamenii aceștia au primit în suflet toate sentimentele, și bune și rele. Iar asta înseamnă că este și el pe undeva, trebuie doar să găsească o cale să iasă la lumină.

Trage aer în piept și se pune la masa de lucru. Înmoaie pana în cerneală și începe să scrie. Chipul i se luminează cu fiecare pagină și el devine mai frumos, și mai strălucitor. Se transmite pe sine în toate cuvintele și le dă putere, căci ele vor porni apoi într-o călătorie lungă către cer. După ce vor atinge stelele se vor întoarce de o mie de ori mai puternice și vor începe să crească în sufletele oamenilor, până când el, Romantismul va stăpâni din nou inimile iubiților din toată lumea. Și ei vor începe iar să se sărute tandru, să își mângâie obrajii, vor scrie poezii pline de promisiuni și vor pierde noțiunea timpului îmbrățișați.

You Might Also Like

0 comentarii